Semne

Tomiță primise destule semne, dar degeaba. Uneori, când nu se hotăra dacă să meargă într-un loc, avea un sentiment puternic că trebuie să meargă, pentru că se va întâlni ca din întâmplare cu o persoană care îi va afecta un pic viața, și așa era. Uneori chiar simțea și cine va fi persoana. Alteori avea un vis prevestitor, care părea că se adeverește. Uneori, când era frământat de îndoieli sau de întrebări, primea răspunsul dintr-un loc neașteptat, și aparent fără legătură cu subiectul. Viața lui era un șir de coincidențe fericite.

De multe ori simțea o fericire imensă, sau se simțea iubit dar nu de către cineva anume, sau se simțea îndrăgostit, dar nu neapărat de cineva anume. Uneori de toată lumea. Se entuziasma pentru lucruri mărunte pe care cei din jur le consideră fleacuri, de parcă câștigase la loto.

S-ar putea spune că Tomiță avea toate motivele să creadă într-o putere supranaturală, însă de câte ori venea vorba, niciodată nu accepta că aceste coincidențe dovedeau ceva. Pentru el nicio coincidență nu era dovada unui miracol, ci pur și simplu o întâmplare, iar momentele de fericire erau explicate destul de bine de chimia creierului.

Întâmplările de acest fel se tot adunau, dar Tomiță mereu avea o explicație mai simplă. Susținea că dacă există o explicație naturală, chiar dacă nu poate fi verificată, devine inutil să apelezi la o explicație supranaturală. Și oricum, nici explicația supranaturală nu poate fi dovedită. Iar dacă nu găsești o explicație naturală, spunea el, asta nu însemna că nu există. Uneori i se spunea că atât de multe coincidențe sfidează orice statistică. Dar el răspundea că însăși teoria probabilităților prezice ca un număr mic de oameni să aibă parte de mai multe coincidențe decât ceilalți, așa că nu e nimic miraculos aici.

Din aceste motive, cei din jur îl considerau ateu. Însă el nu era de acord nici cu asta. El răspundea „uite, nu spun că Dumnezeu nu există, de fapt sunt deschis la posibilitatea ca el să existe. Spun doar că nu putem numai din datele astea să tragem concluzia că există, sau să cunoaștem ceva despre el. Dar din partea mea, poate să existe sau să nu existe, după cum dorește. Nu o să decid eu, un muritor de rând și neștiutor, pe baza unor întâmplări cotidiene, răspunsul la această întrebare.”.

După o viață lungă și plină de noroc, Tomiță a murit, și a ajuns în fața lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a privit cu o dragoste imensă, amestecată cu o tristețe profundă, și a grăit „Tomiță, Tomiță, câte semne ți-am trimis, cu câtă iubire te-am înconjurat, și tu nu ai recunoscut niciodată existența mea. Un om obișnuit s-ar fi lăsat convins după unul sau două semne, dar tu nu ai cedat niciodată. Nu îți pare rău acum?” Tomiță răspunse „Doamne, dacă nu m-am lăsat convins prea ușor, e pentru că îmi plăcea la nebunie atenția cu care mă învăluiai.”.

05-01-2015